Când se strâng toţi 12 în jurul părinţilor, nimic nu mai contează: nici lipsurile de pe masă, nici kilometrii străbătuţi cu piciorul, nici chiar absenţa unui bec care să le străjuiască serile tihnite. Dragostea ce şi-o poartă unii altora este singura care le luminează şi le înseninează vieţile.
GORJ. Linişte cât vezi cu ochii. De jur-împrejur, doar întindere de iarbă, străpunsă ici-colo de culorile vii ale florilor de primăvară. Câte un greier trândav îşi ascute arar arcuşul, scurtând tăcerile. Doar vântul îi ţine isonul, mângâind, în treacăt, câte un fir de păpădie galbenă, câte o petală, ori câte un râset de copil. În mijlocul acestui petic de rai, chiar între verdele sălbatic şi albastrul cerului, răsare casa lor – albă, simplă, modestă, exact aşa cum le stă bine să aibă unor oameni simpli şi gospodari. Casa din mijlocul câmpului au construit-o amândoi, ea cu Florian, acum cinci ani. Câte o cărămidă azi, una mâine, soţii au ridicat, în cele din urmă, trei camere. I-au pus acoperiş, un gard împrejur şi s-au aşezat în ea, să trăiască o viaţă tihnită. Aproape de Dumnezeu, zic ei, că numai de acolo le poate veni fericirea.
„Dumnezeu e singurul care ne ajută. El ne dă sănătate, putere, răbdare să le învingem pe toate“, surâde, fără urmă de îndoială, Cornelia.
Lungul drum spre şcoală
Lorena, Miriam, Edera, Adnana, Estera, Liliana, Elisei, Andrei, Tamara, Ada, Daniel şi Tabitha. Doisprezece la număr. Şi toţi doisprezece sunt copiii frumoşi ai Corneliei şi ai lui Florian Giugelea, din Tălpăşeşti. Chipuri senine, s-ar zice fericite şi împăcate în această lume paşnică, aproape perfectă, dacă nu ar fi umbrite, din când în când, de povara greutăţilor. Cei mai mulţi sunt elevi de şcoală, iar patru merg la grădiniţă. Ca să ajungă la cursuri, copiii merg câţiva kilometri pe jos. În şir indian – la care, se adaugă, în fiecare an, câte unul, proaspăt plecat pe picioare – prichindeii străbat câmpul întreg, traversează apoi dealul, o uliţă şi un sat. Efortul nu li se mai pare însă deloc mare, atâta vreme cât, la capătul drumului, îi aşteaptă şcoala, cu darurile ei de nepreţuit.
„Se trezesc dimineaţa şi pleacă la şcoală devreme, să nu întârzie. Cei mici sunt la grădiniţă şi se duc singuri peste deal.
S-au învăţat şi nu le mai duc aşa de tare grija. Sunt descurcăreţi, chiar dacă sunt micuţi. Mai mult, învaţă bine, au note mari şi se ajută unii pe alţii atât la lecţii, cât şi la munca pe care o au de făcut în gospodărie“, îi laudă mama, uitându-se drăgăstos la copiii abia veniţi de la şcoală. „Dacă ar fi să trăim numai cu dragoste şi linişte, ar fi bine. Dar burta cere de mâncare… “, zâmbeşte trist Cornelia, îmbrăţişând cu privirea averea familiei.
De Paşte, lumină cu porţia
Dincolo de neajunsurile de zi cu zi, de micile lipsuri care, până la urmă, le mai animă zilele atât de bine rânduite, viaţa familiei Giugelea curgea neprihănită. Până acum două luni, când, brusc, liniştea şi bucuria le-au fost întunecate, la propriu, fără milă.
„Am fost decuplaţi de la curentul electric. Acum avem lumină cu porţia, de la un generator, dar, din cauză că benzina este scumpă şi bani nu sunt, îl ţinem în funcţiune numai seara, cât să-şi facă cei mici temele“, povesteşte femeia.
Nici Sărbătoarea Învierii Domnului nu le-a adus mai multă lumină.
„În noaptea de Paşti, am dat drumul la generator vreo două ore. Pe zi am stat afară, la lumina soarelui. Cum nu avem televizor, am mers la biserică, iar apoi acasă“, îşi aminteşte femeia ultima sărbătoare petrecută în beznă.
Din fericire, copiii s-au obişnuit cu situaţia, ba chiar acceptă problemele cu înţelepciunea unor oameni mari. „Seara, tati ne dă drumul la bec, să ne facem temele. Ne ajutăm unii pe alţii, să le terminăm mai repede, apoi mergem fuguţa să dormim. Nu ne este uşor, însă ne-am obişnuit. Ce să facem altceva… Ştim că, dacă s-ar putea, mama şi tati ne-ar da şi luna de pe cer, să ne facă ea lumină în casă!“, zâmbeşte trist Ada, de 14 ani.
Al 13-lea, pe drum
Însărcinată în şapte luni, Cornelia aşteaptă, cu bucurie nemărginită, venirea pe lume şi a celui de-al treisprezecelea copil. „Dacă Dumnzeu aşa a vrut, am acceptat fericiţi vrerea Lui“, spune femeia, de nici 33 de ani. Deşi a zămislit 12 prunci, chipul nu şi-a pierdut nimic din frumuseţe şi seninătate. Mereu zâmbitoare, mereu voioasă şi încrezătoare în ziua de mâine, femeia aceasta măruntă stăpâneşte, cu mână fermă, bucata de rai dintre cer şi pământ.
„Trăim din bonificaţia de maternitate şi din alocaţiile copiilor. Peste două luni, ultima fetiţă va împlini doi ani şi atunci va expira şi concediul de paternitate al soţului. După ce se va naşte copilul, nu vom mai putea primi indemnizaţie, pentru că el trebuia să lucreze timp de un an ca să poată primi banii respectivi. Nu ne plângem însă, ne vom descurca. Muncim cu toţii de la cel mai mic, până la cel mai mare. Avem vite şi o grădină – ne descurcăm noi să nu murim de foame, să crească toţi copiii mari, să facă şcoli şi să se ducă, mai târziu, la casele lor. Mai greu e cu lumina, dar cu restul ne descurcăm noi“, afirmă Cornelia cu convingere.
